tenebris magnum

ca o cerneală sobră
conținutul se prelinge
până pe partea cealaltă unde
întunericul lucește ostentativ
și crește amorf în jurul
siluetei mele –
umbră din sângele meu –
în semn de
întâmpinare

o gazdă bună
un cămin îngrijit și
o simulare a ceea ce zace în tine
pachetul complet all inclusive pe care
nu vrei să-l ratezi
i am here to stay
zice silueta mea
plină de sine și
remodelată
i fit in
this suits me just fine

conținutul se prelinge –
umbră din sângele meu –
ca o cerneală sobră
până pe partea cealaltă
iar aici rămâne călimara
o gazdă bună
un cămin de sticlă
pentru lumina ce aici
încă mai are
o menire

schimb

întinde-te
între oasele mele seci
până vor împrumuta din
carnea ta fierbinte
și măduva vie și suflul dornic

patul meu e făcut din frig
și e atât de concret încât
alungă somnul
iar eu
am vrut să dorm
împăciuit de propriile brațe
dar a trebuit să mă-nvelesc în beznă
până ce m-a descărnat

așterne-te acum
în concretețea rece
între fărâmele din mine
tu mă vezi, iubito
suspendat în beznă
și știi să mă prinzi înapoi
în trupul tânăr
iar eu știu să te alin
până ce totul îți pare
inutil de copleșitor

o gură de viață
pe o gură de moarte
somnul nu ne-a fost nicicând
mai lin de-atât
putem visa acum, iubito
(putem visa)
putem visa frumos
căci trupurile noastre tinere și calde
se împăciuiesc unul pe celălalt
într-un pat ce se dizolvă
sub dulcea noastră extenuare

Paradoxul (8)

I move through the dark as though it were natural to me,
as though I were already a factor in it.
” – Louise Glück – A Village Life

Oricât ar fi de firești, contrastele sunt obositoare. Câteodată nu vrei să fii atâtea lucruri simultan și să simți atâtea lucruri simultan și să gândești atâtea lucruri simultan și să îți spui că e perfect în regulă să fie așa. E obositor să fii conștient de toate lucrurile care te fragmentează. De-asta stau în beznă câteodată, căci acolo totul e sudat și confortabil de întreg. Și chiar dacă nu există destinații sau repere, știi că înaintezi spre ceea ce mereu s-a presupus că ești.

mu-su-bi

nod cu nod
oră peste oră
totul se încolăcește și
se contractă
aparent haotic, dar
stabil și organizat
de fapt
iar eu stau pe vârful
acestei lumi
și suflu nori pașnici

totul se încolăcește
și se contractă și e
dureros de inofensiv
privit de sus prin
ochii mei dureros de
inofensivi
și plini de noapte primordială

într-o altă viață
sunt deja întuneric
dar nu cel care înspăimântă, nu…
sunt un întuneric cald și confortabil
un cămin de umbră
cu șemineu și pături
în care te învălui singur
când obosești

iar din streașina căminului
pornește un fir roșu care
(ce să vezi)
nod cu nod
se încolăcește și
se contractă
până pe vârful
acestei lumi

fluturi albi

toate metaforele astea
se înlănțuiesc și dau sens
acestor oase flotante care
(cumva)
sunt purtate de aceleași ape care
(cumva)
împart același pat cu alte
și alte ape
care se varsă

probabil că asta e cheia
să curgi
să fii un flux coerent
să faci ceva pentru a face ceva
și să fie suficient și firesc atât
așa cum face copilul ăsta
care își urcă bicicleta la deal
numai pentru fiorii coborârii

toate metaforele astea
se înlănțuiesc și dau sens
acestor oase care
într-adevăr
sunt purtate de niște ape
vag întunecoase
dar albia lor e alta

eu mă compun
din acele oase care visează
la curgerea acestor raze
prelinse printre aripile albe ale fluturilor
care zboară pe lângă panta asta pe care
copilul ăsta
se dă cu bicicleta la vale

la Hirodă

sărută-mă lângă crucea de la Hirodă
în fața sfinților și zeilor
acestei lumi
și lasă-mă să fiu scandalos de subiectiv
în crezarea mea oarbă
în nerușinata înverșunare
în dulcea mea corectitudine

stai
nu mă combate încă
străzile acestea sunt atât de
confortabil de înguste
iar pașii mei
nu sunt greșiți
o știu

sărută-mă lângă crucea de la Hirodă
în fața sfinților și zeilor
unei alte lumi
și fă-mă să nu mai cred
decât în tine
scrijelește-mă apoi
în lemnul vechi
și lasă-mă acolo

contrariu

e mereu acolo
impecabilă
gresie albă ori
marmura imperiilor ori
pânza așternuturilor în care
în sfârșit
nu te mai trezești singur
și o vrei
o vrei atât de tare
și vrei să însemne
în sfârșit
ceva
și vrei să
însemni
în sfârșit ceva
pentru că acum e
beznă

dar oricum
„calea ta e
scăldată în lumină”
atâta doar că
tu nu o știi
cum nu știi nici că
mergi îndărăt
și cobori
(cobori)
(cobori)
în bezna asta care
nu înseamnă nimic
dar care
poate
doar poate
e singura cale ca
restul
impecabilul rest
(gresia, marmura, pânza)
să însemne
ceva

Paradoxul (7)

Ai fost aici înainte ca mintea să te poată prinde în cuvinte. O prezență atât de sufocantă, atât de palpabilă pentru mintea aceasta care alimentează idei aberante.

§

Dar tu nu te supui oricum unui asemenea contrast. Normal sau aberant? Imposibil de știut. Și, până la urmă, chiar de-ai fi o simplă aberație, nu e tocmai aceasta cheia spre autenticitate?

anima

tu ești nota stinsă
de la finalul unei melodii triste
pe care o ascult îndurerat

e o durere care
nu se vede și
despre care
nu se vorbește
dar e mereu acolo și
așteaptă
să te arăți
în albastrul minții
și al cerului nopții
și al slovelor chircite
care încearcă să te prindă

carnea ta e albă
precum lumina altei lumi
pe care nu o înțeleg
întru totul
dar pentru care
merită să risc
și pentru care
merită să pierd
și pentru care
merită

cad
chiar dacă nu știu
unde ajung
sau dacă
voi mai fi

tu ești nota stinsă
de la finalul unei melodii triste
o lume în sine
pe care aș prelungi-o
din nou și din nou
mereu și mereu
dacă aș ști
că există